romania

Ma aflu la redactia revistei "Coolgirl", ca nu am mai avut internet de ceva vreme, dupa cum stiti (sau nu stiti) ma aflu in pampasul baraganului, in Bucuresti. Ma cam lasa inspiratia, poate din cauza ca stau aici constipata pe scaun, gandidu-ma ce naibi sa va spun nou. Am facut o alergie ingrozitoare la praf si de fumul de la tevile de esapament. Nu credeam ca o sa se declanseze atat de acut si de brutal. Una dintre realitatile mastodonului astuia de oras. Lazar s-a integrat perfect, ba chiar o si abureste putin in romaneste! Ieri a facut pipi pentru prima data la olita. Sa fie oare tot Romanika de vina? In Germania totul e mai relaxat, mai casual, uneori tie se face o lene de tie lehamite si sa mergi la toaleta! Sebi zace prn biblioteci, lucru pe care il facea si in Germania. Mai avem inca o luna de rasfaturi, cu bona la dispozitie si mancare gatita pe alese... Sa ma bucur sau sa ma intristez?!

value & sensibility

Sambata a fost ziua de nume a lui Lazar.
Mi-am completat indulgenta in domeniu citind un minunat articol publicat in ziarul Lumina despre acest subiect, il redau in intregime:

"Informaţiile pe care ni le oferă Sfintele Evanghelii despre Lazăr sunt puţine. Ştim că era din Betania, localitate identificată astăzi cu satul palestinian Al-Eizariya ori Al-Izzariya, „locul lui Lazăr“. Era fratele Martei şi al Mariei. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că „Iisus iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr“. Din aceste cuvinte înţelegem că Lazăr ocupa un loc aparte în inima Mântuitorului Hristos: se număra, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiaţi Lui, şi, cu siguranţă, aceasta se datora sincerităţii şi deschiderii lor faţă de Hristos.
Întrucât Betania era la numai trei kilometri depărtare de Ierusalim, Iisus venea deseori în casa celor trei fraţi pe care îi iubea. Tradiţia spune chiar că Lazăr ar fi fost fiul fariseului Simon, cel care i-a făcut cină Mântuitorului în casa sa.
În zilele care au premers Patimii Sale, Hristos obişnuia să se retragă cu ucenicii Săi în locuri pustii. Ura conducătorilor religioşi ai evreilor ajunsese foarte mare. Minunile mai mult decât evidente pe care le săvârşise în ultimul timp (de exemplu, vindecarea orbului din naştere) şi mustrările adresate lor îi determinaseră să-I dorească moartea. De aceea, căutau prilej pentru a-L prinde şi a-L omorî. Însă nu venise încă vremea, Hristos Însuşi avea să aleagă când să fie dat în mâinile lor.

„Eu sunt învierea şi viaţa“

Hristos se afla, aşadar, dincolo de Iordan, în Pereea, într-un ţinut pustiu, unde Ioan botezase cândva. Aici a primit mesageri de la cele două surori, Marta şi Maria: Îl rugau să vină cât mai repede la casa lor, deoarece Lazăr era grav bolnav. Nu se spune ce boală avea, însă aceasta era fără vindecare şi ducea spre moarte. Totuşi, Iisus nu răspunde imediat rugăminţii lor; rămâne încă două zile în locul în care se afla. Apoi, însoţit de ucenici, porneşte spre Betania. Ajunge în sat în cea de-a patra zi de la moartea acestuia. Doliul din casa Martei şi Mariei era încă mare: mulţi prieteni şi cunoscuţi de-ai lor erau încă alături de ele pentru a le consola.
La marginea satului, Iisus o întâlneşte pe Marta, care, uşor mustrător, Îi spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit“. Hristos îi răspunde: „Eu sunt învierea şi viaţa!“, adică El este Cel care a adus la viaţă toate, dar şi Cel care are putere să biruiască moartea. O va dovedi, de altfel, peste puţine zile, când, prin moartea Sa, primită de bunăvoie, va birui moartea.
O întâlneşte apoi pe cealaltă soră, Maria, venită şi ea în grabă, întrucât auzise că Învăţătorul a sosit în satul lor. Văzând durerea celor două surori şi a prietenilor acestora, Iisus S-a întristat şi El, şi, în faţa mormântului lui Lazăr a plâns. Hristos, Viaţa şi dătătorul vieţii, se afla faţă în faţă cu moartea. Cel care crease omul pentru o viaţă veşnică vedea înaintea sa cum acesta este cuprins de putreziciune şi descompunere. Cere atunci să fie dată la o parte piatra de la uşa mormântului. Marta încearcă să se împotrivească, spunând că deja miroase urât, adică Lazăr intrase în putrefacţie. Hristos, îndemnând-o să aibă credinţă, mulţumeşte mai întâi Tatălui pentru minunea ce avea să se întâmple, apoi îl cheamă pe Lazăr afară. Acesta iese din mormânt aşa cum fusese îngropat: înfăşurat în giulgiu şi cu mahrama pe faţă. Bucurie, uimire, cutremurare... Văzând minunea, unii dintre cei prezenţi au crezut în Hristos, alţii însă, amintind de fraţii bogatului nemilostiv, pentru care acesta cerea să le fie trimis săracul Lazăr înviat pentru a crede, au găsit cu cale să meargă şi să-L pârască la farisei. Acum, sinedriul se întruneşte şi hotărăşte uciderea lui Iisus, dar şi a lui Lazăr cel înviat.

Lazăr cel înviat, episcop al Ciprului

După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creştinilor prin omorârea arhidiaconului Ştefan, Lazăr a fugit, împreună cu surorile lui, în insula Cipru. Era şi el căutat pentru a fi omorât, deoarece însăşi existenţa lui constituia dovada vie a dumnezeirii lui Iisus Hristos: fusese mort, iar acum era viu. Când apostolii Pavel şi Barnaba, aflaţi în prima lor călătorie misionară, au poposit în Cipru, l-au întâlnit acolo şi l-au hirotonit episcop al Ciprului. Tradiţia spune că, după ce a fost înviat de Hristos, a mai trăit 30 de ani, apoi a murit. Având totdeauna în faţa ochilor imaginea iadului din cele patru zile cât a fost mort, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată.
A fost îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormântul lui s-a zidit o bisericuţă. Pe la 890, împăratul Leon Înţeleptul, care avea o mare preţuire faţă de Sfântul Lazăr şi care a compus stihirile de la vecernia Sâmbetei lui Lazăr, a mutat moaştele la Constantinopol, capitala imperiului. În schimbul sfintelor moaşte, a oferit bani şi meşteri care au ridicat, în Larnaca, biserica „Sfântului Lazăr“, care se vede şi astăzi. În 1204, când cruciaţii au cucerit Constantinopolul, au dus în Occident, pe lângă alte odoare, şi moaştele lui Lazăr. Păstrate iniţial în Marsilia, au fost purtate apoi în alte locuri, încât astăzi s-a pierdut urma lor. În anul 1972, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii „Sfântul Lazăr“ din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmură cu un fragment din moaştele sfântului. Pe sicriu scrie: „Lazăr cel de a patra zi, prietenul lui Hristos“.
La slujba înmormântării creştinilor, dar şi la fiecare pomenire a celor adormiţi, Sfântul Lazăr este chemat să mijlocească pe lângă Hristos: „...pentru rugăciunile sfântului şi dreptului Lazăr cel înviat a patra zi din morţi...“

▲ Episcopul Ciprului, vizitat de Maica Domnului

Se spune că Lazăr voia să o revadă pe Maica Domnului, întrucât trecuse mult timp de când plecase din Ţara sfântă. În acest scop, i-a trimis o corăbioară. Maica Domnului, însoţită de Sfântul Ioan Evanghelistul, a plecat cu această corăbioară spre Cipru. Pe mare s-a iscat o furtună mare şi, în loc să ajungă la Larnaca, unde era Lazăr, corabia a fost dusă la Muntele Athos. Pe vremea aceea, peninsula Muntelui Athos era plină de idoli şi temple păgâne. Maica Domnului şi Sfântul Ioan le-au vorbit locuitorilor peninsulei despre Dumnezeul cel adevărat. Foarte mulţi au fost convertiţi atunci la creştinism. Peste ani, Muntele Athos a devenit o ţară a monahilor, numită până astăzi Grădina Maicii Domnului.
De la Muntele Athos, Maica Domnului a venit în Cipru şi l-a întâlnit pe episcopul Lazăr. I-a oferit în dar două mânecuţe arhiereşti şi un omofor lucrate de ea. S-a întors apoi în Ţara Sfântă.

▲ Suntem chemaţi să ne identificăm cu Lazăr

Slujbele Bisericii din această perioadă nu privesc însă minunea învierii lui Lazăr ca pe un simplu eveniment petrecut cândva, mai mult sau mai puţin exterior nouă, de care se face numai amintire în această sâmbătă; toată săptămâna a şasea a Postului Mare ne invită să devenim martorii celor întâmplate în urmă cu aproape două mii de ani, raportând întâmplările de atunci la propria persoană.
Astfel, luni ni se spune: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr...“, marţi: „Ieri şi astăzi a fost boala lui Lazăr...“, miercuri: „Astăzi, Lazăr, murind, este îngropat şi îl jelesc surorile...“, joi: „Două zile are astăzi Lazăr cel mort“, iar vineri: „Mâine, Domnul vine să ridice pe fratele cel mort al Martei şi al Mariei“.
Pe de altă parte, suntem chemaţi să ne identificăm cu Lazăr: „Răstoarnă, Hristoase, de pe smeritul meu suflet, piatra cea grea a trândăviei celei rele, şi mă ridică din mormântul nesimţirii, spre lauda Ta, Cuvântule“. Aşadar, pe fiecare dintre noi îl învie Hristos în Lazăr şi pe fiecare dintre noi îl eliberează din moarte."

self-awareness

Stand asa infofolita cu hanoracul lui Sebi rumegand vrand nevrand caldura acumulata in timpul zile pe malul Isarului, ma intrebam de ce oare caut cu atata disperare sa regasesc crampeie din perioada '80 cista?? Ca doar oamenii au suferit, au flamanzit, au murit pe la canale, sau prin pivnitele securitati. Simplu, atunci mi-am trait copilaria. In fanteziile mele nu aveau loc tragediile & constrangeriile unui regim, pentru mine copilul, totul era firesc, trebuia sa se intample, pentru ca asta era mersul firesc al destinului. Nu ii inteleg pe cei care dramatizeaza pana la absurd aceea perioada. Si eu am avut victime in familie. Fratele bunicului meu a fost omorat de militieni. Se spiona pana si la pisoarul din curtea bufetului comunal. Insa cu toate astea mai exista ceva, ceva ceea ce astazi numai regasec in romania democratica, parte din UE. Existau povestile, sezatoriile si pitorescul. Tavalugul media, influentele nefericite ale civilizatiei occidentale (consumism, infrastructura, uniformizare etc) - ca doar romanului chiar daca nu i se potriveste un pricipiu, el tot il imprumuta, ca vorba ceea "hop si nea Ion ca si el e om"- si bineinteles parvenitismul en gros.
Marti o sa migram spre Viena, 4 ore du trenul, vom innopta la Melanie iar dimineata ne vom urca in avionul care ne va purta spre Bucuresti. Iubesc si urasc cu aceeasi intensitate Romania

ziua lui luki

Pe 31 martie Luki a implinit 3 ani. Ne-am bucurat impreuna de eveniment si ne-am infruptat dintr-un minuant tort facut in casa (nu imi plac torturile cumparate). Am indraznit cu neobrazare sa "fur" niste fotografi de pe site-ul familie Tileaga.
Luki este in imbracat intr-o camasuta kaki si are parul scurt. Te vrajeste automat cu o romana vorbita perfect plus figuri de stil :-))

raj si rajkapur

E ora 7, ora cand vacile se intorc de la pascut de pe lunca. Pe strada lui Grivan, cotind putin inainte pe strada colectivului pana la sosea, vaciile pasesc agale rumegand linistite ramasitele festinului din lunca. Lunca e uscata deobicei, multi ciulini, scaieti, iarba aspra de stepa. Dobitoacele sunt obisnuite insa ca si oamenii cu vicisitudiniile locului. Tanti Maria lui Panciu, Florica lui Anton, Maria Pisicuta si alte femei cu batic pe cap si papuci din plastic prafuiti asteapta la capatul strazi care da in sosea, in fata Caminului Cultural vacile. Cateva cornute mai inteligente sau cu un spirit de orientare mai bun, imping portile sau mugesc in fata casei la stapani. Baraganul miroase a iarba uscata, a balega si a praf. Femeile mananca seminte si povestesc despre ce s-a mai intamplat prin vecini. Pe fatada caminului cultural este lipita o hartie colorata, semn ca asta seara va veni nea Costica din Ion Roata cu aparatul de proiectat filme. Tataia "se cunoaste" cu nea Costica asta inseamna ca nu o sa platesc cei 5 lei, bilet de intrare la film.
-" Du-te si spunei ca te-am trimis eu la el, eu Niculae, sa vezi ca te lasa sa intri". ma incurajeaza tataia
Inauntrul caminului cultural se afla vreo 15 scaune jerpelite, o masa in spate iar pe un perete un carton imens alb unde se proiectaza filmul. Nea Costica, si-a carat proiectorul in caruta pana la noi in sat. Ma uit la el fascinata cum isi fixeaza un ditamai "motor" din fier pe un scaun si il propeste cu "botul" in sus. Cine nu apuca sa stea pe scaun se poate aseza si pe cimentul rece. Eu mai mereu am noroc de scaun, ca doar sunt mica protejata al lui nea Costica. Incepe un film indian. Ma uit fascinata, intreaga incapere amutita in racoarea seri urmareste dezodamantul final. Tigancile incep sa boceasca. Pe fundal canta o indianca & indian o melodie de dragoste. E deja intuneric afara. Tataia a venit sa ma astepte si sa mai schimbe doua vorbe cu nea Costica.

ohhhh ,revin

mi-am adus aminte cum suna "sailor" sau in germana "Matrose". De-a dreptul viril, nu?
Sau e deja un cliseu obosit ca marinarii sunt virili??