luni, 19 ianuarie 2009

Redea

"În ochii noştri de copii, Bărăganul, despre care se spunea că-i “nesfârşit” însemna “ tot pământul”. Era pustiu, era sterp, plin de primejdii, ştiam asta; totuşi, Matei, feciorul lui moş Broşteanu, cu ciulinii a plecat într-o bună zi, şi nu s-a mai întors, şi-a ajuns unul dintre cei mai mari marchitani din Bucureşti."
Panait Istrati (Ciulinii Baraganului)

A inceput sa bata cu putere Crivatul. In spatele casei noastre se afla o groapa adanca de unde scoteau oamenii prin '50, pamant galben ca sa faca chirpici pentru case. In rest doar camp cat vezi cu ochii. Buruieniile de pe marginea gropii sunt deja aplecate sub puterea tiranului. Crivatul suiera cu putere, stapan pe intinderiile nesfarsite! In zare se afla Redea, o padure imbatabila despre care am auzit o multime de povesti. Marcela, Costel si Paula, trei frati care locuiesc intr-o casuta mica, cu doua odai, fara lumina electrica, imi sunt vecini si prieteni. Planuiam de mult timp sa ne pornim la drum pana la Redea, bineinteles fara sa stie ai nostri. Tataia mi-a povestit ca in mijlocul padurii a existat un conac. Boierul de acolo avea foarte multi porci care umblau liberi, paziti doar de fete tinere. Tata Ioana, femeia dascalului din sat, a fost servitoare acolo. Daca nu s-ar fi intors nea Vaduva, barbatul ei, din Siberia, olog, acolo ar fi ramas, la boier. Acum conacul e in paragina, plin de buruieni si de stafii.
Ne-am dat intalnire la mine in poarta. Costel, un baietel de 9 ani, pirpiriu, prea devreme incercat de griji, obligat sa care lemne cu carca de la padure si-a adus cu el briceagul. Paula si Marcela propun ca masura de supravietuire pe drum, sa dam iama putin prin parcela de floarea soarelui. In picioare am niste papucei de plastic verzi cu o floare galbena in mijloc, sau invers, asta nu imi mai amintesc exact. Traversam calea ferata si strabatem o portiune din satul nou. Satul nou, niste stradute pline de praf, imprejmuite cu garduri din salcami salbatici. Mergem tacuti, ca si atunci cand mergeam cu Scaloianul sa-l ingropam in lanul de grau. Uneori ne oprim sa ne mai uitam in urma. Ne punem mana pe post de streasina in dreptul ochiilor, in timp ce iscodim cu privirea nemarginirea campului.
Suntem pe marginea lanului de lucerna.
-" Vezi ma, Costele, daca nu ai luat sacul cu tine! Puteam sa ne intoarceam acasa cu el plin. Mi-am rupt mainiile in stirul ala de pe marginea santului si porcu' nostru tot flamad e! ii reproseaza Marcela, lui Costel
-"Ce sa-i faci dadica, daca nu m-am gandit?! Bine ca stiu acu' ca e lucerna aci." se scuza Costel
-"Da' eu cred ca e si paznic. Tataia mi-a povestit ca are o pusca cu sare. Daca trage odata iti face imediat rana" ma arat eu atotstiitoare.
Inconstient, ne departam putin de lanul de lucerna si mergem pe mijlocul drumului, prin praful galben si cald. Intre lanul de lucerna si cel de floarea soarelui se afla un put cu cumpana. In Baragan apa nu se afla la adancime, ca in alte regiuni. Nu trebuie decat sa inclini cumpana, sa te apleci si sa lasi putin galeata sa se umple. La aceasta operatiune, ne inghesuim toti. Mana de la mana scoatem galeata plina.
-"Ma, io cred ca aici a fost aruncat un caine mort" spune Paula stramband din nas
-"Da, toate vaciile care vin de la pascut se opresc aici si beau din galeta" incuviinteaza Mariana
Asadar, aruncam apa rece si proaspata din galeata pe jos in praful drumului. Din cand in cand ne mai uitam in urma sa vedem daca suntem urmariti, dar in camp toate zgomotele satului isi pierd intensitatea. Ni se parea ca mergeam de cateva ore bune. Pata aia intunecata de la orizont, care e padurea, nu prinde nici-un contur. Oare chiar asa de departe sa fie??
- "Dhiii, ma baltatule, manca-te-ar ciorile" tipa din varful carutei un taran batran
-"Da-ti-va din drum, ma derbedeilor, nu vedeti ca ma grabesc??!!" urla la noi batranul.
-"Nu e asta nea Ion, a lu' Floarea?" intreba Costel
-"Sa vezi ca ne spune lu' mamica, sa te ti bataie ce luam!" se ingrozeste Marcela
-"Euuu... propun sa ne intoarcem acasa, nu vedeti ca nu suntem nici la jumatea drumului?!" ma plang eu
Facem o pauza si incepem sa ne uitam si in urma, in directia satului, cu casute in miniatura si inainte la bucatica aia tentanta de padure pe care ne chinuim sa o deslusim.
Ma dor picioarele, ma facut basici de la papuci de plastic. Mie sete, palaria de floarea soarelui nu e inca coapta cum trebuie iar tataia cred ca ma cauta disperat prin gradina unde l-am mintit ca ma joc.
E prima noastra escapada, dar cu toate astea hotaram de comun acord sa ne intoarcem. Redea, triunfatoare ramane departe in zare. Poate altadata.

P.S. Nici pana in ziua de azi nu am reusit sa ajung la Redea! Costel a murit acum cativa ani de TBC, Marcela are 3 copii si e lasata de barbat iar Paula e maritata cu un fost petrolist.

9 comentarii:

alina spunea...

Ei, vezi, amintirile aste care te chinuie te fac să-ți găsești timpul (știu, e cumplit de greu să faci rost de el). Dar neaparat să nu uiți și să scrii, așa, pe bucăți, cum poți. Iar când dai de mai mult timp, structurează și dă-i drumul, cărții! :)) Ar fi mare păcat să nu o faci!

p.s. Eu nu sunt din Lunca Dunării dobrogeană, ci mai din amonte, unde se varsă Oltul în Dunăre! :)

mamica de Sebastian spunea...

Superb mai vreau,mai scrie,ca ai talent.Si eu sint fermecata de acea parte a Romaniei unde nu am ajuns doar am citit despre ea.Acum imi dau seama ce saraca sint eu in amintiri si ce saraca mi-a fost copilaria..

alex spunea...

ce atmosfera creezi, Carpe!
chiar nu stiam ca la campie apa e asa "inalta"
asteptam continuari

carpeta plutitoare spunea...

Alina: Ma stradui sa fiu cat de cat activa virtual. Seara in special cand atmosfera numai e tensionata.
Sebi mi-a spus ieri o chestie de am ras cu lacrimi: "o sa fac tot posibilul sa iti ofer o viata tihnita ca sa te poti ocupa de ale tale" Astept momentul :-))

Florina: Baraganul e un taram asa mai salbatic, de Ardeal, Transilvania, intradevar s-a scris mai mult de-a lungul timpului. Baraganul nu prea are ce sa-ti ofere ca peisaj, poate de aceea a si fost atat de vaduvit!

Alex: Da, e o atmosfera uitata undeva in camarutele creierului meu. Acum le dau drumul rand pe rand, ca un el de terapie.

alina spunea...

Excelenta terapie, ti-o spun eu pt care terapia scrisului (chiar si de tampenii :D) functioneaza extrem de bine!

Unknown spunea...

superb scrii, imi place la nebunie, mai ales ca scrii despre niste locuri care imi sunt necunoscute... tine-o tot asa, si nu te lasa... ti-o spune una care din lipsa de timp ramane cu toate ideile in cap... pana cand, nu stiu...

Simona spunea...

Stii cand poti fi sigur ca scrii bine?! Cand poti sa iti faci cititorul sa vada cu ochii mintii ce vrei tu sa spui, chiar daca nu te cunoaste si n-a fost niciodata acolo unde povestesti tu... Mai scrie, e foarte frumos!

carpeta plutitoare spunea...

Alina: da, inainte tine-am jurnal, in copilarie, acum suntem virtuale si extrovertite, ne poate citi tot poporu'!

Bogdana: Merci mult Bogdana!Am foarte multe amintiri pe care incerc sa le ademenesc sa iasa afara. Depinde daca au chef sau nu! :-)

Simona: Merci! Stiu, ai dreptate. Insa eu ma confrunt si cu problema "indepartarii". Traiesc momentan intr-o societate atat de tehnologizata, de individualista, in totala contradictie cu locuriile unde am copilarit eu. Imi amintesc crampeie de intamplari, pe care le lipesc ajutandu-ma de peisaje si de personajele satului.

alex spunea...

Exceptionala replica a lui Sebi, esti intr-adevar iubita! Felicitari lui ca sot, si tie ca-i "generezi" asemenea dorinte