in drum spre Frau Ploch

Ma urc in S-Bahn. Stiu ca trebuie sa merg cateva stati pana in Planegg. Numele nu imi spune mare lucru. Privesc in jur, niste liceeni de provincie galagiosi care au fost in oras la cinema sau cumparaturi, cativa batrani si eu. Pe fereastra, fabrici, case cu gradini spatioase, campuri, macazuri si paduri. Cobor in gara. Sunt putin surprinsa sa observ ca pe partea unde mi s-a explicat sa merg e doar padure. Niste indicatoare si sagetiile lor care ma ademenesc sa ma afund pe carare cu incredere. Ma simt ca o scufita rosie. Imi place. Arbori grosi, pini si feriga. Merg si incerc sa-mi imaginez cum era acolo inaintea razboiului. Fara infrastructura, doar un drumeag de tara care ducea in sat. Carute pictate frumos pe tabliile laterale aducand de la gara cateva femeii vanjoase cu obraji rosii.
Nici nu ma dezmeticesc bine, ca pe langa mine aluneca o bicicleta. O femeie intre doua varste cu sal si basc catarata pe o bicicleta cu ghidon inalt si faruri extrem de proeminente. Un alt indicator pe partea dreapta ma atentioneaza ca la 50 m se afla o manastire sau o capela. Iarasi ma simt in alta dimensiune. O capela cu o Madonna din lemn sculptata la intrare. Imi aprind o tigara, o savurez neincorsetata de regulile orasului din departare. Imi doresc sa nu se termine curand culoarul de frunzis. In zare se itesc cosuriile caselor. Aici trebuie sa fie Krailling. O strada pricipala din care se ramifica altele mai mici lateral. Case inalte din caramida rosie cu ferestre largi, flori salbatice cu tulpini pe jumatate uscate,iedera si helestee pe care se balangane lin rate artificiale. E lesne de inteles ca acolo locuiesc bogatii! Nr. 11 e usor de gasit, e undeva pe la mijloc. Usa de la intrare e impodobita cu gura unui leu din care iese un cerc din metal. Asa am mai vazut eu in filmele englezesti. Oricum sunt in postura filmelor clasice, primul interviu cu o fata saraca din oras care isi cauta job la o familie bogata. Lovesc timid marginea cercului. Un glas de femeie imi raspunde. Usa se deschide, lasand la vedere o doamna de vreo 70 ani. Asta e varsta pe care eu o pot ghici cu aproximatie. Sunt invitata in hol. Un hol placat cu marmora alba. Frau Ploch, amabila si zambitoare, mi-o prezinta pe pe Frau Markel, una dintre servitoarele familiei. De fapt ce-a mai veche. Amandoua se ingramadesc in jurul meu sa imi ofere mana. Sunt placut surprinsa, de primirea care mi se face banuind ca batranele mele sunt avide de conversatie. Ajung in living. Mobilier vechi ca in cataloagele de arta, tapet cu pasari maiestre, mocheta plusata, lampi cu picioare inalte din metal, pe toata marginea ferestrelor largi se afla bancute din lemn care mascheaza caloriferele. Intr-un fotoliu cu fata spre ferestre si cu spatele spre noi se afla un batran. E domnul General de Marina, leul de mare, batranul Ploch. Pe vesta din stofa verde pe care o poarta se afla o insigna,ceva cu o nava in miniatura si niste initiale. Nu mai vede aproape deloc. Frau Ploch imi povesteste cum ii citeste in fiecare zi cate un capitol dupa masa de pranz.

continuarea... zilele urmatoare...