dihornita

In urma cu 25 de ani, la mine in sat, chiar in seara asta, avea loc DIHORNITA. Niciodata nu am stat sa ma intreb, ce este asa numita DIHORNITA, sau de ce oamenii repeta an dupa an aceasta traditie. Totul era pentru mine de la sine inteles. DIHORNITA (arderea gunoaielor, a crengilor uscate, a cauciucurilor, a lemenelor) avea loc in seara de Macinici. In fiecare an mirosea a primavara. In drum spre cimitir, eu alaturi de scumpa mea mamaie, treceam pe langa casa lui Nea Mitica. Stiam ca in gradina lor au inflorit zambilele si lalele. Nu m-ar fi mirat sa infloreasca si trandafirii, deoarece pentru mine gradina lor era la la fel de frumoasa ca gradina Edenului! Batea vantul baraganului, Crivatul, uscat si taios, mamaia aprindea intr-o oala cu fundul spart lumanari la capataiul crucilor. Spunea ca si morti au nevoie de lumina. De fapt sufletul lor. Pana sa iesim din cimitir se facea deja intuneric. Acasa ma astepta tataia cu mormanul de frunze si crengi uscate in fata portii. Ma astepta o noapte minunata la caldura flacarilor si a povestilor depanate de batrani. Nu imi era frig, aveam intotdeauna la indemana un pulover din lana de oaie, vopsit cu coaja de nuca sau de ceapa uscata, reteta bunicii mele. In timp ce ma uitam la limbiile de foc, mancam cu pofta o bucata de placinta cu branza, care se prepara in ziua respectiva. Totul avea un sens, avea o logica, gandesc acum.
Mi-am cumparat din Romania, o carte foarte interesanta. "Comoara satelor, Calendar popular" scrisa de Ion Ghinoiu. Despre aceasta traditie populara el a scris: "Langa focuri se asezau scaune unde se odihneau, se incalzeau si se ospatau sufletele mortiilor venite sa petreaca Anul Nou celebrat primavara".
O lume cu adevarat magica, o lume disparuta,pe care eu inca o mai port in suflet.
Nu stiu cat farmec mai are sa-i povestesc lui Lazar (si nu stiu cat de mult o sa inteleaga) aceste obiceiuri arhaice. Astfel de intamplari minunate au loc intr-o comunitate care crede cu tarie in miracole, in povesti si natura.